La Riba Roja, un bar de cartier ca o familie (III)

Când vreau să fiu singură, dar totuşi în lume, vin La Riba Roja, barul lui Ester şi al Farei ….

Aici e o atmosferă ca de familie, cea specifică unui bar spaniol, aşa cum am cunoscut-o când am venit prima oară în Spania.

Majoritatea celor care vin se cunosc, stau de vorbă despre nimicuri, îşi povestesc frânturi din viaţă. Proprietarul este cu ochii prezent pe orice nou client, dar şi implicat în discuţiile de la tejghea.

Oameni și locuri

La Riba Roja am două locuri preferate: unul în buza localului, de unde văd mai mult în stradă şi aici, la tejghea, lângă jamon. Aici aud şi muzica, rock vechi, Dire Straits, Etta James, Earl Hooker, Stevie Ray Vaughn, dar şi zdrăngănitul vaselor. Sunetul ăsta mă duce cu gândul la mama bucătărind …..

Unii vin preţ de o cafea, alţii pleacă dupa trei-patru beri. În răstimp, Ester şi Fara vorbesc ceva, aşa, ca între mamă şi fiică şi termină răzând cu capul dat pe spate ori iau masa împreună…. se întrerup la orice cerere sau nouă prezenţă, apoi reiau acţiunea.

Şi dacă cineva vrea un sandwich care nu e în vitrină ori nu prea ştie ce vrea, atunci Ester îl descoase un pic despre poftă şi-apoi îi prepară repede ceva!

Chelner și artist

Când Fara are timp, desenează. E studentă la Arte Plastice, ultimul an. Am găsit-o într-o zi desenând în intrarea localului. Stătea pe locul care ziceam că îmi place. Cocoţată pe scaunul de bar, îndoită ușor de spate peste caiet, mișca repede creionul pe foaie….. acolo era aproape de mese şi clienţi, vedea orice mişcare. I-aş fi făcut o poză, cu greu m-am abţinut, dar am fost sigură că o s-o întrerup.

E aici, La Riba Roja, un loc ìn care vin, mai ales când vreau să am o stare de acasă. De acasă din acela intim, ce nu poate fi povestit, doar simţit, mirosit, auzit… Nu e vreun peisaj cu munţi sau pisici, e doar o lume în care pot să mă simt oricum, dar mai ales, acasă.

 

La Riba Roja, un bar de cartier ca o familie (II)

– Pe mama mea o văd ca pe o lupoaică, mi-a spus Fara într-o zi. A fost răspunsul la ce îi spusesem despre Ester, mama ei și patroana barului:

– Mi se pare o persoană delicată, diplomată, dar şi foarte puternică!
– Indiferent despre ce e vorba, mama pune suflet, dar e şi foarte fermă! E mult mai puternică decât pare, uneori şi eu mă mir de ea! Dar până la urmă suntem două femei singure care avem de-a face cu tot felul de oameni. Și ea are felul ăsta, de a-i apăra pe cei dragi!

Energia care atrage

Trec zilnic prin faţa La Riba Roja și trag și cu coada ochiului la atmosfera dinăuntru. Nişte oameni care şi-au luat soarta în mâini! Nu e mai puţin important că sunt femei.

– Fara, vreau să te întreb ceva, când ai timp!
– Acum, îmi spune zâmbind inocent, de partea cealaltă a barului. E o copilă crudă și asta se vede pe chipul ei. Mie cel mai mult îmi place când râde cu poftă din orice glumă făcută de cineva.
– Eu nu vreau nimic de la voi, dar scriu despre voi pe facebook, voi mai scrie şi nu vă găsesc oamnii. Vreau ca de fiecare dată când scriu, să dau check in La Riba Roja, să ştie lumea de voi…. meritați!
Ester venise lângă ea. S-au privit zâmbind cu înțeles şi mi-au răspuns vorbind deodată:
– Nu avem Facebook şi nu ne interesează! Rur şi simplu nu vrem!
– Dar aş vrea ca încet, încet lumea să vă cunoască, e ca o casă aici! Nu mai găsești în multe baruri din oraș atmosfera asta!
– Avem nevoie de clienţi, suntem pe Tripadvisor, dar vrem să rămânem ca o familie! Oricine vine e bine primit, dar nu vrem să ne facem reclamă! Ne place așa, să vină oamenii spontan! Dacă lumea ne simte trecând pe trotuar, e bine!! Noi asta vrem!

Față în față

Când le văd împreună, muncind cot la cot, mâncând sau stând pur și simplu ca nişte buni amici, mi se umple sufletul. Între ele este un echilibru vizibil şi nu uşor de atins în relaţiile părinţi-copii.

Acum barul s-a umplut de oameni din cartier, vorbesc, râd între ei şi împreună cu Ester şi Fara printre comenzi. Unii deja îmi sunt cunoscuţi după chip.
În La Riba Roja e o armonie a momentului, o legătură care se creează între oameni greu de găsit. Mai ales azi, când investim mai mult timp și energie în virtual decât în a trăi momentul alături de cineva.

La Riba Roja, un bar de cartier ca o familie (I)

Era trecut de 17.30 când am ajuns lângă casă. După o scurtă negociere am primit învoirea de a intra la La Riba Roja pentru un pahar de vin. De obicei am de dus o mică luptă interioară, știu că un pahar se vor face două și de multe ori chiar trei. Dar voința a bătut din nou rațiunea și a zis ok!

Ester și Fara

La Riba Roja este un bar tipic spaniol, cu ceva farmec în plus: mic și îngust, se-ntinde pe lung, nu are nimic din aerul unei taverne vechi de cartier. La intrare, pe stânga, are o vitrină de colț, cu sandwich-uri, diverse produse de patiserie, un bol mare cu portocale, semn că fac fresh (storc portocale proaspete). Îi urmează tejgheaua lungă, cu patru-cinci scaune, cu maneta din care pare a curge bere fără oprire, dulapul cu sticle de băuturi și trei pahare cu picior pline de bani mărunți. O mașină mare de făcut cafea și un tonomat de muzică, din cele pe care le vedem în filmele americane. Pare că nu cunoaște muzica modernă. De câte ori am fost acolo am auzit doar Ray Charles, Bee Gees și The Beatles&co.

Proprietara este Ester, o femeie de statură potrivită, cu părul negru prins în coadă, în jur de vreo 50 de ani. Mai mult o simți decât o vezi, nu stă o clipă locului. Când nu trebăluiește, fie e la laptopt, fie la o țigară, fie de vorbă cu fiica ei, Fara. Așa ca două prietene. Le-am urmărit cu coada ochului de câteva ori. Fara are de 22 de ani, și este singurul ajutor. Nu au angajați. E tânără, frumușică, deloc excentrică, amabilă, și ușor reținută. Dacă o întrebi ceva răspunde cald și zâmbind, apoi pare a se retrage în ea.

Oamenii locului

Când mă întorc acasă din preumblări și am chef de o cafea sau un vin, intru la Ester. Mă așez la bar, Fara deja știe că vreau una copa de vino blanco (un pahar cu vin alb). În timp ce-l beau, îi privesc pe cei care se opresc pentru o cafea, unul, două sau mai multe pahare, să mănânce un sandwich sau doar să o întrebe pe Ester de sănătate.

Într-o seară a venit băiatul care vinde bilete de loterie și Ester l-a servit imediat. Nu l-a tratat ca de-al casei, n-a amânat pentru că se cunoșteau sau pentru că el are degetele de la mâini contorsionate de o boală. Au schimbat câteva cuvinte, au râs, el a plecat după ce și-a mâncat și plătit jamon-ul.

În altă zi a venit o femeie care se sprijinea și împingea în același timp de un cadru cu roți. Mică și slabă, îngrijită și ridată tare de parc i-ar fi crestat cineva tenul. Nu cred să fi avut mai mult de 65 de ani. Tremura ca varga din toate încheieturile. Indiferent că se mișca sau stătea, era într-un tremur continuu ca și cum trupul ei încerca să spună ceva. Ester a lăsat baltă ce făcea în spatele barului și s-a dus s-o ajute.

N-am știut cum să procedez, dacă să intervin sau nu. M-am ridicat de pe scaun și l-am tras cât a încăput sub tejghea. Pe Ester a îndepărtat-o respectuos cu o mână și a zis ceva la fel de tremurat. De fapt a fost de ne-nțeles. A înaintat la fel, iar când a ajuns în dreptul meu s-a oprit și mi-a spus ceva. Cred că același lucru, că se descurcă singură, probabil. Și-a continuat drumul împingând la cadru până la capătul barului, acolo s-a oprit și a făcut o comandă. Ester s-a aplecat la urechea ei, femeia a repetat și într-un final a reușit să înțeleagă: un sandwich cu jamon și o cola. După ce i le-a adus, am urmărit-o pe bătrână cum mănâncă. Tremurul i se oprise. Era toată acolo, împărțindu-se între o mușcătură și o gură de cola.

Ritm și atmosferă

În fața barului sunt opt mese rotunde, mici. Orice ar face înăuntru Ester și Fara, dacă aud zgomot de scaune trase, imediat își lungesc gâtul uitându-se afară. Dacă s-a așezat cineva, lasă ce fac și se duc în grabă spre mese unde iau comanda.

Azi când am ajuns, cânta Ray Charles, Fara era la mașina de cafea, iar Ester luase frigiderul la control și curățat. Am privit-o cum cerceta buchisind fiecare produs, unde nu vedea data de expirare o întreba pe Fara, schimba ambalaje, apoi scotea raftul de sticlă și îl spăla proptindu-l de un sul de hârtie de bucătărie. Din când în când cânta versurile melodiei în engleză și dădea din cap.

Nu mai știu cum am intrat în vorbă și mi-a explicat în câteva cuvinte diferența între data expirării și perioada rezonabilă de consum.

Volanul

– Ester, vreau să te întreb ceva! i-am zis când a făcut pauză.
– Sigur.
– S-a deschis un bar lângă tine. Cum te simți?

S-a oprit din așezatul mâncării în frigider și m-a privit în ochi. Era chiar în fața mea. Chipul ei nu are trăsături dure, dar acum privirea i s-a transformat în săgeată.

– Cum să mă simt?? Îți dai seama că în primele zile am fost …..

Și s-a oprit.

– Dar tu cum te-ai simți? mă întreabă.
– Îngrijorată, speriată că îmi ia clienții!! e firesc, sunteți ușă în ușă. Mă crezi sau nu, dar de când am văzut că au deschis, seara înainte de culcare m-am gândit la voi două, la tine și la Fara, întrebându-mă oare ce simțiți?
– Aș minți să spun altceva! Am simțit nu doar frică ci și supărare! Dar asta e ceva firesc! Creierul omului e făcut din două părți: rațiune și emoție!! E firesc să preia emoția controlul mai ales în situații ca asta, când muncești și nu ști dacă vei avea suficienți bani la sfârșit de lună pentru plăți. Dar dacă te lași după emoție, mintea intră în nori și nu mai gândești limpede. Așa că trebuie să-ți revii!!! Ce faci? Că în viața asta, tu ai mâinile pe volan!! Dacă le iei, pierzi controlul!

Lecția greșelilor

Replica ei m-a prins nepregătită. Ester a continuat:

– Ei, normal că îmi este frică, dar nu o las să mă conducă!! Fac totul cât pot eu de bine! Eu știu că mai am niște mici corecturi de făcut aici, dar am să le fac. Încet-încet! Și îmi văd de drumul meu!! Când am deschis barul ăsta, ei erau aici. Nu patronii de acum, alții, erau venezueleni. Au închis repede. Nu din cauza mea, ci pentru că au făcut greșeli. Acum au venit tot niște venezueleni. Dacă fac ca și ceilalți, e clar unde ajung!! Iar eu, spre deosebire de atunci știu unde au greșit ei și ce am eu de lucrat la mine!! Așa că sper să fie bine! Înțelegi?

Și a încheiat cu un zâmbet larg, plin de satisfacție. Apoi s-a întors scurt pe călcâie la frigider și a continuat așezatul mâncării.

– Ester, toată admirația pentru cum gândești și ce faci!

Cum era pe sfert înăuntru, s-a tras puțin înafară, cât să poată întoarce capul, mi-a mulțumit privindu-mă și a reintrat pe jumate în frigider.

Unele zile sunt așa, fără întâmplări, peisaje care să îmi taie respirația, fără mare ori evenimente. Sunt despre viața de zi cu zi, despre griji și a fi, dar mai ales despre normalitate.

Informații utile

– Adresa: Carrer del Dr. Manuel Candela, 39, 46021 València

  • Autobuzele de transport în comun EMT, Liniile 30 și 40.

– Program: Deschi zilnic: 7.30-23.00