Când vreau să fiu singură, dar totuşi în lume, vin La Riba Roja, barul lui Ester şi al Farei ….
Aici e o atmosferă ca de familie, cea specifică unui bar spaniol, aşa cum am cunoscut-o când am venit prima oară în Spania.
Majoritatea celor care vin se cunosc, stau de vorbă despre nimicuri, îşi povestesc frânturi din viaţă. Proprietarul este cu ochii prezent pe orice nou client, dar şi implicat în discuţiile de la tejghea.
Oameni și locuri
La Riba Roja am două locuri preferate: unul în buza localului, de unde văd mai mult în stradă şi aici, la tejghea, lângă jamon. Aici aud şi muzica, rock vechi, Dire Straits, Etta James, Earl Hooker, Stevie Ray Vaughn, dar şi zdrăngănitul vaselor. Sunetul ăsta mă duce cu gândul la mama bucătărind …..
Unii vin preţ de o cafea, alţii pleacă dupa trei-patru beri. În răstimp, Ester şi Fara vorbesc ceva, aşa, ca între mamă şi fiică şi termină răzând cu capul dat pe spate ori iau masa împreună…. se întrerup la orice cerere sau nouă prezenţă, apoi reiau acţiunea.
Şi dacă cineva vrea un sandwich care nu e în vitrină ori nu prea ştie ce vrea, atunci Ester îl descoase un pic despre poftă şi-apoi îi prepară repede ceva!
Chelner și artist
Când Fara are timp, desenează. E studentă la Arte Plastice, ultimul an. Am găsit-o într-o zi desenând în intrarea localului. Stătea pe locul care ziceam că îmi place. Cocoţată pe scaunul de bar, îndoită ușor de spate peste caiet, mișca repede creionul pe foaie….. acolo era aproape de mese şi clienţi, vedea orice mişcare. I-aş fi făcut o poză, cu greu m-am abţinut, dar am fost sigură că o s-o întrerup.
E aici, La Riba Roja, un loc ìn care vin, mai ales când vreau să am o stare de acasă. De acasă din acela intim, ce nu poate fi povestit, doar simţit, mirosit, auzit… Nu e vreun peisaj cu munţi sau pisici, e doar o lume în care pot să mă simt oricum, dar mai ales, acasă.