La Riba Roja, un bar de cartier ca o familie (III)

Când vreau să fiu singură, dar totuşi în lume, vin La Riba Roja, barul lui Ester şi al Farei ….

Aici e o atmosferă ca de familie, cea specifică unui bar spaniol, aşa cum am cunoscut-o când am venit prima oară în Spania.

Majoritatea celor care vin se cunosc, stau de vorbă despre nimicuri, îşi povestesc frânturi din viaţă. Proprietarul este cu ochii prezent pe orice nou client, dar şi implicat în discuţiile de la tejghea.

Oameni și locuri

La Riba Roja am două locuri preferate: unul în buza localului, de unde văd mai mult în stradă şi aici, la tejghea, lângă jamon. Aici aud şi muzica, rock vechi, Dire Straits, Etta James, Earl Hooker, Stevie Ray Vaughn, dar şi zdrăngănitul vaselor. Sunetul ăsta mă duce cu gândul la mama bucătărind …..

Unii vin preţ de o cafea, alţii pleacă dupa trei-patru beri. În răstimp, Ester şi Fara vorbesc ceva, aşa, ca între mamă şi fiică şi termină răzând cu capul dat pe spate ori iau masa împreună…. se întrerup la orice cerere sau nouă prezenţă, apoi reiau acţiunea.

Şi dacă cineva vrea un sandwich care nu e în vitrină ori nu prea ştie ce vrea, atunci Ester îl descoase un pic despre poftă şi-apoi îi prepară repede ceva!

Chelner și artist

Când Fara are timp, desenează. E studentă la Arte Plastice, ultimul an. Am găsit-o într-o zi desenând în intrarea localului. Stătea pe locul care ziceam că îmi place. Cocoţată pe scaunul de bar, îndoită ușor de spate peste caiet, mișca repede creionul pe foaie….. acolo era aproape de mese şi clienţi, vedea orice mişcare. I-aş fi făcut o poză, cu greu m-am abţinut, dar am fost sigură că o s-o întrerup.

E aici, La Riba Roja, un loc ìn care vin, mai ales când vreau să am o stare de acasă. De acasă din acela intim, ce nu poate fi povestit, doar simţit, mirosit, auzit… Nu e vreun peisaj cu munţi sau pisici, e doar o lume în care pot să mă simt oricum, dar mai ales, acasă.

 

La Riba Roja, un bar de cartier ca o familie (II)

– Pe mama mea o văd ca pe o lupoaică, mi-a spus Fara într-o zi. A fost răspunsul la ce îi spusesem despre Ester, mama ei și patroana barului:

– Mi se pare o persoană delicată, diplomată, dar şi foarte puternică!
– Indiferent despre ce e vorba, mama pune suflet, dar e şi foarte fermă! E mult mai puternică decât pare, uneori şi eu mă mir de ea! Dar până la urmă suntem două femei singure care avem de-a face cu tot felul de oameni. Și ea are felul ăsta, de a-i apăra pe cei dragi!

Energia care atrage

Trec zilnic prin faţa La Riba Roja și trag și cu coada ochiului la atmosfera dinăuntru. Nişte oameni care şi-au luat soarta în mâini! Nu e mai puţin important că sunt femei.

– Fara, vreau să te întreb ceva, când ai timp!
– Acum, îmi spune zâmbind inocent, de partea cealaltă a barului. E o copilă crudă și asta se vede pe chipul ei. Mie cel mai mult îmi place când râde cu poftă din orice glumă făcută de cineva.
– Eu nu vreau nimic de la voi, dar scriu despre voi pe facebook, voi mai scrie şi nu vă găsesc oamnii. Vreau ca de fiecare dată când scriu, să dau check in La Riba Roja, să ştie lumea de voi…. meritați!
Ester venise lângă ea. S-au privit zâmbind cu înțeles şi mi-au răspuns vorbind deodată:
– Nu avem Facebook şi nu ne interesează! Rur şi simplu nu vrem!
– Dar aş vrea ca încet, încet lumea să vă cunoască, e ca o casă aici! Nu mai găsești în multe baruri din oraș atmosfera asta!
– Avem nevoie de clienţi, suntem pe Tripadvisor, dar vrem să rămânem ca o familie! Oricine vine e bine primit, dar nu vrem să ne facem reclamă! Ne place așa, să vină oamenii spontan! Dacă lumea ne simte trecând pe trotuar, e bine!! Noi asta vrem!

Față în față

Când le văd împreună, muncind cot la cot, mâncând sau stând pur și simplu ca nişte buni amici, mi se umple sufletul. Între ele este un echilibru vizibil şi nu uşor de atins în relaţiile părinţi-copii.

Acum barul s-a umplut de oameni din cartier, vorbesc, râd între ei şi împreună cu Ester şi Fara printre comenzi. Unii deja îmi sunt cunoscuţi după chip.
În La Riba Roja e o armonie a momentului, o legătură care se creează între oameni greu de găsit. Mai ales azi, când investim mai mult timp și energie în virtual decât în a trăi momentul alături de cineva.

La Riba Roja, un bar de cartier ca o familie (I)

Era trecut de 17.30 când am ajuns lângă casă. După o scurtă negociere am primit învoirea de a intra la La Riba Roja pentru un pahar de vin. De obicei am de dus o mică luptă interioară, știu că un pahar se vor face două și de multe ori chiar trei. Dar voința a bătut din nou rațiunea și a zis ok!

Ester și Fara

La Riba Roja este un bar tipic spaniol, cu ceva farmec în plus: mic și îngust, se-ntinde pe lung, nu are nimic din aerul unei taverne vechi de cartier. La intrare, pe stânga, are o vitrină de colț, cu sandwich-uri, diverse produse de patiserie, un bol mare cu portocale, semn că fac fresh (storc portocale proaspete). Îi urmează tejgheaua lungă, cu patru-cinci scaune, cu maneta din care pare a curge bere fără oprire, dulapul cu sticle de băuturi și trei pahare cu picior pline de bani mărunți. O mașină mare de făcut cafea și un tonomat de muzică, din cele pe care le vedem în filmele americane. Pare că nu cunoaște muzica modernă. De câte ori am fost acolo am auzit doar Ray Charles, Bee Gees și The Beatles&co.

Proprietara este Ester, o femeie de statură potrivită, cu părul negru prins în coadă, în jur de vreo 50 de ani. Mai mult o simți decât o vezi, nu stă o clipă locului. Când nu trebăluiește, fie e la laptopt, fie la o țigară, fie de vorbă cu fiica ei, Fara. Așa ca două prietene. Le-am urmărit cu coada ochului de câteva ori. Fara are de 22 de ani, și este singurul ajutor. Nu au angajați. E tânără, frumușică, deloc excentrică, amabilă, și ușor reținută. Dacă o întrebi ceva răspunde cald și zâmbind, apoi pare a se retrage în ea.

Oamenii locului

Când mă întorc acasă din preumblări și am chef de o cafea sau un vin, intru la Ester. Mă așez la bar, Fara deja știe că vreau una copa de vino blanco (un pahar cu vin alb). În timp ce-l beau, îi privesc pe cei care se opresc pentru o cafea, unul, două sau mai multe pahare, să mănânce un sandwich sau doar să o întrebe pe Ester de sănătate.

Într-o seară a venit băiatul care vinde bilete de loterie și Ester l-a servit imediat. Nu l-a tratat ca de-al casei, n-a amânat pentru că se cunoșteau sau pentru că el are degetele de la mâini contorsionate de o boală. Au schimbat câteva cuvinte, au râs, el a plecat după ce și-a mâncat și plătit jamon-ul.

În altă zi a venit o femeie care se sprijinea și împingea în același timp de un cadru cu roți. Mică și slabă, îngrijită și ridată tare de parc i-ar fi crestat cineva tenul. Nu cred să fi avut mai mult de 65 de ani. Tremura ca varga din toate încheieturile. Indiferent că se mișca sau stătea, era într-un tremur continuu ca și cum trupul ei încerca să spună ceva. Ester a lăsat baltă ce făcea în spatele barului și s-a dus s-o ajute.

N-am știut cum să procedez, dacă să intervin sau nu. M-am ridicat de pe scaun și l-am tras cât a încăput sub tejghea. Pe Ester a îndepărtat-o respectuos cu o mână și a zis ceva la fel de tremurat. De fapt a fost de ne-nțeles. A înaintat la fel, iar când a ajuns în dreptul meu s-a oprit și mi-a spus ceva. Cred că același lucru, că se descurcă singură, probabil. Și-a continuat drumul împingând la cadru până la capătul barului, acolo s-a oprit și a făcut o comandă. Ester s-a aplecat la urechea ei, femeia a repetat și într-un final a reușit să înțeleagă: un sandwich cu jamon și o cola. După ce i le-a adus, am urmărit-o pe bătrână cum mănâncă. Tremurul i se oprise. Era toată acolo, împărțindu-se între o mușcătură și o gură de cola.

Ritm și atmosferă

În fața barului sunt opt mese rotunde, mici. Orice ar face înăuntru Ester și Fara, dacă aud zgomot de scaune trase, imediat își lungesc gâtul uitându-se afară. Dacă s-a așezat cineva, lasă ce fac și se duc în grabă spre mese unde iau comanda.

Azi când am ajuns, cânta Ray Charles, Fara era la mașina de cafea, iar Ester luase frigiderul la control și curățat. Am privit-o cum cerceta buchisind fiecare produs, unde nu vedea data de expirare o întreba pe Fara, schimba ambalaje, apoi scotea raftul de sticlă și îl spăla proptindu-l de un sul de hârtie de bucătărie. Din când în când cânta versurile melodiei în engleză și dădea din cap.

Nu mai știu cum am intrat în vorbă și mi-a explicat în câteva cuvinte diferența între data expirării și perioada rezonabilă de consum.

Volanul

– Ester, vreau să te întreb ceva! i-am zis când a făcut pauză.
– Sigur.
– S-a deschis un bar lângă tine. Cum te simți?

S-a oprit din așezatul mâncării în frigider și m-a privit în ochi. Era chiar în fața mea. Chipul ei nu are trăsături dure, dar acum privirea i s-a transformat în săgeată.

– Cum să mă simt?? Îți dai seama că în primele zile am fost …..

Și s-a oprit.

– Dar tu cum te-ai simți? mă întreabă.
– Îngrijorată, speriată că îmi ia clienții!! e firesc, sunteți ușă în ușă. Mă crezi sau nu, dar de când am văzut că au deschis, seara înainte de culcare m-am gândit la voi două, la tine și la Fara, întrebându-mă oare ce simțiți?
– Aș minți să spun altceva! Am simțit nu doar frică ci și supărare! Dar asta e ceva firesc! Creierul omului e făcut din două părți: rațiune și emoție!! E firesc să preia emoția controlul mai ales în situații ca asta, când muncești și nu ști dacă vei avea suficienți bani la sfârșit de lună pentru plăți. Dar dacă te lași după emoție, mintea intră în nori și nu mai gândești limpede. Așa că trebuie să-ți revii!!! Ce faci? Că în viața asta, tu ai mâinile pe volan!! Dacă le iei, pierzi controlul!

Lecția greșelilor

Replica ei m-a prins nepregătită. Ester a continuat:

– Ei, normal că îmi este frică, dar nu o las să mă conducă!! Fac totul cât pot eu de bine! Eu știu că mai am niște mici corecturi de făcut aici, dar am să le fac. Încet-încet! Și îmi văd de drumul meu!! Când am deschis barul ăsta, ei erau aici. Nu patronii de acum, alții, erau venezueleni. Au închis repede. Nu din cauza mea, ci pentru că au făcut greșeli. Acum au venit tot niște venezueleni. Dacă fac ca și ceilalți, e clar unde ajung!! Iar eu, spre deosebire de atunci știu unde au greșit ei și ce am eu de lucrat la mine!! Așa că sper să fie bine! Înțelegi?

Și a încheiat cu un zâmbet larg, plin de satisfacție. Apoi s-a întors scurt pe călcâie la frigider și a continuat așezatul mâncării.

– Ester, toată admirația pentru cum gândești și ce faci!

Cum era pe sfert înăuntru, s-a tras puțin înafară, cât să poată întoarce capul, mi-a mulțumit privindu-mă și a reintrat pe jumate în frigider.

Unele zile sunt așa, fără întâmplări, peisaje care să îmi taie respirația, fără mare ori evenimente. Sunt despre viața de zi cu zi, despre griji și a fi, dar mai ales despre normalitate.

Informații utile

– Adresa: Carrer del Dr. Manuel Candela, 39, 46021 València

  • Autobuzele de transport în comun EMT, Liniile 30 și 40.

– Program: Deschi zilnic: 7.30-23.00

Cafeneaua Mayan, savoare de Guatemala în inima Valenciei

O dimineață de pe la jumătatea lui martie 2019, plecasem la vânătoare de fallas-uri prin Valencia. Eram lângă Torres de Quart, Turnurile Quart, când corpul îmi tot spunea că mai vrea o cafea. Deși băusem una înainte de plecare, altfel n-aș fi reușit să ies din casă.

Mayan Coffees sau cafeneaua Mayan. E scris în dreptunghiul alb desenat pe peretele gălbui, sub o cană mare, cu conturul verde. Sub ea, tot cu verde: ”Cultivăm. Prăjim. Servim”. De-a lungul peretelui, spre intrare, niște table suspendate, una în spatele celeilalte, se mișcă ușor în vânt. Prima îmi atrage atenția: ”Cafea de la ferma noastră”.

Odată ce le-ai trecut pragul, unele localuri te surprind. Interiorul îți oferă o altă imagine decât cea la care te așteptai de-afară. La Cafeneaua Mayan, prevestirea galbenului din exterior, de atmosferă caldă, simplă și plăcută se continuă în interior. Ca și când o pensulă uriașă a pictat totul dintr-o mișcare.

În fața intrării, un bar mic, cu două scaune. Sunt ocupate de un cuplu. Înaintez căutând un reper: cer la bar sau să merg la masă? Când dau cu ochii de aglomerația de pe jumătatea stâng-a barului mă opresc. O tavă cu croisante, un bol cu portocale și două suporturi de sticlă cu picior, de sub ale căror capace par a râde o prăjitură cu mere și una cu morcovi. Nuanțele de maro, consistența blatului, dar și a glazurii care nu era țeapănă, sunt semnele unei prăjituri de casă.

Recomandare cu surprize

Doamna alături de care ajung, îmi vede privirea lungă și mă îndeamnă în engleză:

– E foarte bună, încearc-o!! Se referea la prăjitura cu morcovi că la ea mă holbam.

Întorc capul spre ea. Un chip blând și luminos, de o frumusețe elegantă îmi inspiră încredere. Decid să beau cafeaua cu o felie de prăjitură.

Aștept ca baristerul să își termine ritualul la mașina de cafea și să mă privească. Nu vreau să îl deranjez, pare într-o lume aparte. El, mașina de cafea, ceștile, pe care le întoarce cu fața în sus, cana în care toarnă lapte și celelalte ustensile din jur. Sunt acolo, în acel local, dar totuși separați de restul spațiului prin ceva.

Cred că simțurile îi sunt adaptate mediului de lucru. Nici n-apuc să termin gândurile și întorcându-se spre mine, mă întreabă ce vreau.

– Un capucino și o prăjitură cu morcov.

– Imediat! îmi răspunde și-și continuă ritualul.

În trecere prin Guatemala

Mă duc spre partea din spate a cafenelei, la o poliță-bar din dreptul ferestrei și mă cocoț pe scaun. De la înălțimea lui pot studia localul fără să par indiscretă.

Locația nu e mare, să aibă poate zece mese cu totul. Ce atrage și dă sentimentul de familiaritate, nu sunt atât dimensiunile, cât decorațiunile și desenele de pe pereți. Suportul de șervețele așezat într-o găină sau cocoș tricotat, maro cu galben, niște mingi mari și ovale, portocalii, prinse într-un cui, circuitul cafelei de când e floare până când ajunge-n cană desenat cu verde, cantitatea de cafea din fiecare tip al băuturii pictată în dreptul barului. În spatele a două fotografii alb-negru cu Turnurile Quart în anii ’60, un desen ce mă duce cu gândul la cultura Maya. Este reprezentat tot circuitul cafelei prin simboluri și linii.

– Cafeaua și prăjitura! mă trezește vocea celui care îmi aduce comanda.

Când soția e în bucătărie …..

Poate că rândurile de față ar fi trebuit să înceapă de aici, când am sorbit cafeaua și am mestecat o bucată de prăjitură. Gustul a fost atât de fin că părea mai degrabă o senzație decât o explozie de savoare în gură. Despre ce era vorba, de fapt, am aflat când m-am dus să plătesc. De fapt mi-am creat ocazie să mă bag în seamă, ceva mă chema către tejgheaua de la intrare.

– Gustoasă tarta asta de morcovi, e făcută în casă?

… soțul dă din casă

Cel care mă servise e la bar. Zâmbește ușor și îmi spune:

– E făcută de soția mea! și arată spre bucătărie. O cheamă pe Gladys, îi spune că mi-a plăcut.

– Mulțumesc! Îmi place să fac prăjituri, e o rețetă din familie! Și ce e aici și nu e al meu, spun asta! Uite, cum sunt croisantele! Pe ele le cumpăr! Prăjitura cu morcov una pe zi.

Îmi povestește puțin despre blat, care nu e nici sec, dar nici foarte însiropat și despre morcovii pe care îi folosește. Nu îi aud cuvintele, doar le înghit cu noduri.

Și prăjitura cu mere avea față de ”casă”, dar nu mai puteam suporta alte detalii culinare.

Generații de oameni și boabe

– Și cafeneaua? întreb, intuind că ei nu sunt niște simpli angajați.

Cafeneaua Mayan am deschis-o în urmă cu cinci ani. Când bunica mea a lăsat moștenire plantația de cafea, La Morenita (Guatemala), ne-am gândit să facem ceva mai mult! De trei generații familia noastră se ocupă de cafea! Am vrut să aducem oamenilor povestea cafelei, să știe tot procesul, de la arbore și până când ajunge în ceașcă…. Plantația noastră nu e mare, are o suprafață de 4000mp și se află la o altitudine de 1350m și ceea ce ajunge azi la Mayan este rezultatul muncii oamenilor de acolo. Am format o cooperativă și în ea lucrează persoane de toate vârstele, îmi spune Gladys și face o pauză, probabil să vadă dacă am înțeles.

Fața nevăzută a cafelei

Zâmbesc în semn de plăcere, dar nu văd esențialul. Continuă:

– Pe plantație lucrează și copii! În America de Sud e sărăcie …… De aceea avem bolul acela (n.a. și-mi arată cu mâna bolul imens de sticlă de pe bar în care sunt monede). Tot ce se strânge acolo merge la copii. Forța de muncă de pe plantațiile de cafea este mult subevaluată!! Companiile mari au cumpărat plantații și plătesc lucrătorii cu foarte puțin. Noi nu am vrut să o vindem pe a noastră și nici să profităm de pe urma celor care muncesc așa că am format cu ei o cooperativă, iar câștigurile le împărțim. De doi ani exportăm și în Orientul Mijlociu și pentru asta suntem foarte bucuroși, pentru că ferma noastră se susține din eforturile proprii, putem să îi plătim pe oameni astfel încât să fie mulțumiți! Iar toate fermele de cafea cu care colaborăm sunt ale particularilor, nu aparțin unor companii.

O cafea cu spumă de pasiune

O privesc și ascult pe Gladys cum vorbește și mă întreb oare ce iubește mai mult: cafeaua sau spiritul de comunitate? Deși, dacă stau bine să mă gândesc, cam greu să vorbești despre ele separat. Cafeaua are nevoie de colectivitate ca din arbore să ajungă licoare, iar pe de altă parte, orice comunitate când se reunește, o face în jurul unor căni cu cafea. În drumul ei cel lung, cafeaua unește invizibil existențe.

– Toată cafeaua dela Cafeneaua Mayan este de pe plantația noastră!! Noi o prăjim aici, noi o preparăm, nimeni nu intervine în procesul ăsta înafară de noi! Sunt importante solul în care crește arborele, aciditatea lui, temperatura la care crește și mai ales tot ce se întâmplă după ce e culeasă.

– Am văzut desenele astea, îi spun arătând la cele de pe pereți.

– Da, reprezintă circuitul cafelei. Aici este ca o poveste, are și text, e pe înțelesul oricui, iar aici, mai simplu și în stil guatemalez. Am vrut să atragem atenția celor care vin aici asupra procesului cafelei! Este unul lung și presupune multă muncă!! Uite, la orice masă ai sta, vezi unul dintre desene! îmi arată răsucindu-se ușor pe loc.

Familia de la Cafeneaua Mayan

– E tare plăcut aici la voi, la Cafeneaua Mayan e o atmosferă ca de familie!

– Păi suntem o familie! El e soțul meu, Oscar (n.a. cel care îmi adusese cafeaua și prăjitura), iar ea este mama mea, dar nu lucrează aici, adaugă râzând. Mi-o arată pe doamna de la bar, cea care îmi recomandase prăjitura.

Mă întorc către ea și îi spun râzând:

– M-ai păcălit!!

Își dă ușor capul pe spate amuzată:

– De ce, nu a fost bună?

Doamna și domnul sunt americani, le place să călătorească și câteva luni pe an le petrec în Valencia. Le plac orașul, clima, oamenii …..

Ați vrea să-mi zâmbiți la poză?

– Dacă nu vă supărați, aș vrea să vă fac o poză tuturor. Asta doar dacă vreți și sunteți de acord să o pun în articol.

Aud un cor de ”Sigur!” Gladys și Oscar vin grăbiți și se așează alături de doamna și domnul. De partea cealaltă a barului, baristerul își vede de treabă fără să atragă atenția. Oscar îl strigă și îi face semn cu mâna să se alăture:

– Christian, vino! Vino și tu!! Doar ești parte din Familia Mayan!

Orice turist care ajunge în Valencia vizitează și Turnurile Quart, care sunt un obiectiv turistic. Odată ajunși aici, nu ratați Cafeneaua Mayan, e chiar în spatele turnurilor! La prețuri decente o să aveți parte de o experiență cu savoare și zi de Guatemala!

Informații utile

– Adresă: Calle Murillo 54, 46001, Valencia

– Program zilnic: 09.00-20.00

– Informații suplimentare: se poate servi mic dejun și ceai.

Cum ajungi: 

– Cu autobuzele companiei de transport public EMT, Liniile 5, 73.

– Cu Metro, cele mai apropiate stații de metrou până la Torres De Quart: stația Pont De Fusta Linia 4 – Mas Del Rosari , stația Àngel Guimerà Linia 9 -Riba-Roja De Túria.

– Cu bicicleta.

 

New York Times recomandă Valencia în locul Barcelonei

Dacă mai aveați nevoie de încă un motiv în plus să vizitați Valencia, vi-l oferă publicația ”New York Times”, care într-un articol recent recomandă vizitarea Valenciei în locul Barcelonei.

Am preluat știrea ca și aproape întreg articolul din cotidianul ”Levante”, numărul de vineri, 14.06.2019. << Publicația nordamericană le propune celor care vor să viziteze Europa, șase locuri ca alternative ale ale orașelor aglomerate de turiști. Excursiile de o zi, numărul mare al apartamentelor de închiriat, zborurile companiilor low-cost toate contribuie la suprasaturarea turistică a celor mai vizitate orașe din Europa. Dar dacă știi unde să cauți, sunt alternative mai liniștite, menționează New York Time. Cinci ziariști recomandă, Tino în loc de Santorini în Grecia, Delft și Haga în loc de Amsterdam în Țările de Jos, Kotor în Muntenegru în loc de Dubrovnik în Croația, în Cehia Olomuc în loc de Praga, în Italia Lucca în loc de Florența și Valencia în loc de Barcelona în Spania.

Ziaristul Andrew Ferren recomandă Valencia în locul Barcelonei motivând că în curând, capitala catalană va deveni noua Veneție din punct de vedere al aglomerației turistice. Ziaristul spune despre Valencia că are multe din atributele Barcelonei. El remarcă faptul că ambele orașe sunt foste cetăți fortificate, dar capitala Turiei are în centrul său un labirint de străzi plin de arhitectură gotică, romană, barocă și renascentistă (n.a. Turia este cel mai mare parc al Valenciei și al Spaniei, 9 km, creat în fosta albie a râului Turia).

Punând în evidență diversitatea stilurilor arhitectonice din Valencia, Andrew Ferren recomandă puritanilor arhitecturii ”Lonja de la seda” (fosta clădire a Bursei mătăsii), stilul extraterestru al ”Palau de las Artes” (Palatul artelor) și arhitectura modernă a „Mercado central” (Piața centrală) și ”Mercado Colon” (Piața Colon) pe care le consideră printre cele mai frumoase din Europa. În articol se mai arată că Ruzafa și Carmen, cartierele cele mai animate ale Valenciei, au atras creator din Spania și Europa și că sunt pline de galerii, cafenele moderne și opere de artă stradală.

Desigur, orice oraș european care are mai mult de 300 de zile de soare într-un an, plaje interminabile, cultură la nivel mondial, gastronomie și arhitectură, nu va fi niciodată ocolit de turiști, dar Valencia își menține un ambient plăcut și, din fericire, este lipsită de masele de turiști care aleargă de la un monument la altul lăsând în urmă sticle de plastic și resentimente pentru locuitorii orașului, arată în încheiere autorul articolului.>>

Atât fotografia, cât și articolul de față aparțin cotidianului Levante. Preluat și tradus de aici:

https://www.levante-emv.com/valencia/2019/06/14/the-new-york-times-recomienda/1888875.html

Cartierul Cabanyal Valencia, culorile unei lumi dispărute

Cum suntem noi, oamenii … ne facem cadou cuvinte şi iluzii, ne dăm speranţe şi-apoi renunțăm la ele. Precum copiii când se supără și aruncă cu jucării.

Aşteptările prea mari fac realităţile mici și aduc dezamăgirea. Să primeşti ce-ţi oferă viața, printre griji şi probleme, să te bucuri de ce ai, e lecţia pe care o învăţ aproape zilnic de când sunt aici. Raiul pe care oamenii şi-l fac din ce au! Speranţa are valoarea lui a fi şi acum.

Ce este Cabanyal

În Valencia oricine găsește locuri în care se simţi acasă, indiferent de unde ar fi. Pentru mine, Cartierul Cabanyal este unul dintre ele. Fost sat pescăresc, este aşezat aproape şi cu faţa la Mediterana. Integrat în Valencia în 1890, mai poartă încă emblema sărăciei. Primăria a investit și se implică în reabilitarea cartierului, atât în reconstrucţia caselor, dar şi cultural, prin organizarea şi susţinerea unor evenimente care să-l aducă în circuitul turistic. Semana Santa Marinera (procesiunile publice care au loc în Săptămâna Mare, dar şi cea din Duminica Învierii) sunt dovada cea mai bună.

  

Ce îi dă farmec cartierului? Casele lui cu fațadele colorate sau amenajate cu faianţă. Lipite unele de altele refac atmosfera unei lumi dispărute și uitate, cea a pescarilor. O viață plină de nevoi și neajunsuri, în care singurele certitudini erau ajutorul comunității, Dumnezeu și marea. Casele din Cabanyal reprezintă contrastul între o realitate dură şi aspirațiile oamenilor către frumos.
Casele din Cabanyal sunt subiecte de fotografie pentru artiști fotografi din Spania şi străinătate. Și nu de puține ori, plimbându-mă pe străzi, am întâlnit turiști care veniseră să le admire. Valoarea arhitecturală a caselor din Cabanyal le-a dus în albume de fotografii. Dar oricât de realistă ar fi o fotografie, în cazul Cabanyal e ceva ce ele pierd: atmosfera specifică.

Fără prejudecăţi şi standarde înalte, oamenii ies în stradă şi stau împreună. La o bere, o sămânţă sau doar aşa, la o vorbă. Pe şleau şi cu bucurie că asta e tot de-mpărţit. Zâmbetul n-a fost nicicând o iluzie şi mereu gratuit.

Pentru noi, românii, probabil că aceste cartier nu va fi prea curând nici măcare o curiozitate turistică. Am auzit de multe ori: ” Mi-e suficientă sărăcia de-acasă, nu vin în concediu s-o văd şi pe-a altora!”

Cabanyal azi

Astăzi, schimbarea este tot mai vizibilă în Cabanyal, dar încă mai sunt zone „gri”. Când trec noaptea prin cartier, în unele zone găsesc echipaje de poliție stând. Nu ştiu cât e de mare infracţionalitatea, dar unele imagini par desprinse din Ferentari. Cât despre trecerea pe aici pe timpul zilei, fără îndoială, este fără pericol și fără probleme.
Eu am trecut și noaptea, dar nu m-am simţit niciodată în pericol. Probabil se datorează implicării poliţiei, care și când nu e prezentă fizic, pare a veghea. Cei care trăiesc în unele zone de aici, nu se ştie din ce, dorm cu ameninţarea legii în prag.
Dar astfel de locuri sunt niște oaze, izolate şi tot mai puţine, formate din câteva case. Cabanyal se reînnoieşte, se scumpeşte şi este o locație imobiliară tot mai căutată. Aici se ascund chiar nişte localuri cu mâncare delicioasă, în care poți lua masa doar pe bază de rezervare.
În fosta fabrică de gheață, acum este un club cu muzică live. Este renumit în oraș pentru amosfera sa destinsă și pe placul oricărei vârste.
Cel mai mult îmi place Cabanyal primăvara și toamna. Sunt perioadele anului în care lumina are o anume căldură și nuanțe. Sub ea culorile caselor par a prinde viață și chiar și în oazele gri, viața nu mai pare plină de neajunsuri.
 
Că ne place sau nu, Cabanyal există. În golul lăsat de dispariţia unei lumi, cea a pescarilor, şi-au făcut cămin oamenii nimănui. Două lumi la distanță una de alta, dar unite printr-o aceleași realități: sărăcie și culori. Când mă plimb prin cartier și-i observ locuitorii, o întrebare îmi revine insistent: se vor putea ei adapta schimbării le bate la uşă?

Îmi place să cred că răspunsul e doar unul. Aşa cum percep politica autorităţilor din Valencia pe anumite aspecte (vânzătorii ambulanți de trandafiri, ochelari şi brizbrizuri sunt acceptaţi şi toleraţi de poliție, nu alergaţi), sper ca dezvoltarea cartierului să aibă ca efect integrarea acestor oameni și nu izolarea lor.

 

Dacă vreți să faceți o plimbare, vă recomand străzile cu case reamenajate și mai colorate, unde .vă veți simți în siguranță: Calle de la Reina, Calle Barraca, Calle Mediterrani. Calle Francesc Eximenis, Plaza Iglesia de los Angeles, Calle Rocafort (sau Calle d’Antoni Joan)

Cum ajungi în Cabanyal

În Cartierul Cabanyal se poate ajunge cu mijloacele de transport în comun, astfel:

– Cu metroul până la stația Maritim Serreria și de aici tramvaiul (tramvía) linia 8 până la stația Marina Real Juan Carlos I.

– Cu tramvaiul (tramvía) Linia 6, stația Tarongers Faustio Elio.

– Cu unul din autobuzele companiei de transport public EMT, Linia 95 până la capăt (și de aici 10 minute de mers pe jos) sau Linia 32 la Stațiile Pescadors sau Mediteranía de pe faleză (de aici se merge pe jos 7-8 minute).

Dacă vrei să afli ce mijloc de transport trebuie să iei pentru a te deplasa dintr-o locație în alta a Valenciei, vezi aici (varianta în engleză).

Vrei să afli despre bilete de călătorie, care sunt cele mai potrivite pentru tine, citește despre Valencia Tourist Card, dar și aici.

 ***

Mai jos este o înregistrare pe care am făcut-o în una din plimbările mele prin Cabanyal