Cafeneaua Mayan – savoare de Guatemala în inima Valenciei

Dacă am despica gustul unei mâncări sau băuturi ca pe un fir în patru, am realiza că, la o-nghițitură, străbatem teritorii și chiar multe țări. Fiecare ingredient cu particularitățile lui poartă o fărâmă din spiritul locului de obârșie.

Există însă o băutură a cărei origine, deși știută ca îndepărtată și exotică, ne întoarce la noi: cafeaua. Aroma ei, mai ales a celei de dimineață nu ne poartă prin Kenya, Brazilia sau Indonezia, dar ne trezește toată energia dinăuntru și ne aduce în prezent.

De la o cafeau de nevoie ……

O dimineață de pe la jumătatea lui martie, plecasem la vânătoare de fallas-uri prin Valencia. Eram lângă Torres de Quart, Turnurile Quart, câd corpul îmi transmitea tot mai neliniștit că mai vrea o cafea. Una băusem înainte de plecare, altfel n-aș fi reușit să ies din casă.

”Mayan Coffees” sau cafeneaua Mayan. E scris în dreptunghiul alb desenat pe peretele gălbui, sub o cană mare, cu conturul verde. Sub ea, tot cu verde: ”Cultivăm. Prăjim. Servim”. De-a lungul peretelui, spre intrare, niște table suspendate, una în spatele celeilalte, se mișcă ușor în vânt. Prima îmi atrage atenția: ”Cafea de la ferma noastră”.

Odată ce le-ai trecut pragul, unele localuri te surprind. Interiorul îți oferă o altă imagine decât cea la care te așteptai văzându-le de-afară. La ”Mayan”, prevestirea galbenului din exterior, de atmosferă caldă, simplă și plăcută se continuă și în interior.Ca și când o pensulă uriașă a pictat totul dintr-o  mișcare.

Chiar în fața intrării, un bar mic, cu două scaune. Sunt ocupate de un cuplu. De partea cealaltă o mașină de prăjit cafea. Înaintez ușor nesigură, neștiind dacă să cer la bar sau să merg la masă, dar când dau cu ochii de aglomerația de pe jumătatea stângă a barului, mă opresc. O tavă cu croisante, un bol cu portocale și două suporturi de sticlă cu picior, de sub ale căror capace par a râde o prăjitură cu mere și una cu morcovi. De fapt, ce mai rămăsese din ele. Cea de morcovi era ceva mai mult de jumătate. Nuanțele de maro, consistența blatului, dar și a glazurii care nu era țeapănă, sunt pentru mine semnele unei prăjituri de casă.

Recomandare cu surprize

Doamna alături de care ajunsesem, văzându-mi privirea lungă, mă îndeamnă în engleză:

– E foarte bună, încearc-o!!

Întorc capul spre ea. Un chip blând și luminos, de o frumusețe elegantă îmi inspiră încredere, așa că decid să beau cafeaua cu o felie de prăjitură.

Aștept ca baristerul să se uite la mine. Nu vreau să îl deranjez, pare într-o lume a lui. El, mașina de cafea, ceștile, pe care le întoarce cu fața în sus, cana în care toarnă lapte și celelalte ustensile din jur. Sunt acolo, în acel local, dar totuși separați de restul spațiului prin ceva: de mișcările lui scurte și sigure care arată că știe exact ce face.

Cred că simțurile îi sunt adaptate mediului de lucru, că nici n-apuc să termin gândurile și întorcându-se spre mine, mă întreabă ce vreau.

– Un capucino și o prăjitură cu morcov.

– Imediat!

…… la o călătorie în Guatemala.

Mă duc spre partea din spate a cafenelei, la o poliță-bar din dreptul ferestrei și mă cocoț pe scaun. Înălțimea scaunului îmi oferă avantajul de a studia în jur fără să par curioasă. Locația nu e mare, să aibă poate zece mese cu totul. Ce atrage și dă sentimentul de familiaritate, nu sunt atât dimensiunile, cât decorațiunile și desenele de pe pereți. Suportul de șervețele așezat într-o găină sau cocoș tricotat, maro cu galben, niște mingi mari și ovale, portocalii, prinse într-un cui, circuitul cafelei de când e floare până când ajunge-n cană desenat cu verde, cantitatea de cafea din fiecare tip al băuturii pictată în dreptul barului. În spatele a două fotografii alb-negru cu Turnurile Quart în anii ’60, un desen ce mă duce cu gândul la cultura Maya. Este reprezentat tot circuitul cafelei, dar prin simboluri și linii.

– Cafeaua și prăjitura! mă trezește vocea celui care îmi aduce comanda.

Când soția e în bucătărie …..

Poate că rândurile de față ar fi trebuit să înceapă din acest moment: când am sorbit cafeaua și am mestecat o bucată de prăjitură pentru că în ele am găsit ceva mai mult decât ingredientele obișnuite. Că n-a fost o părere aveam să aflu când m-am dus să plătesc. De fapt mi-am creat ocazia de afla câte ceva.

– Gustoasă tarta asta de morcovi, e făcută în casă?

… soțul dă din casă

Cel care mă servise e la bar. Zâmbește ușor și îmi spune:

– E făcută de soția mea! și arată spre bucătărie. O cheamă pe Gladys, îi spun că mi-a plăcut.

– Mulțumesc! Îmi place să fac prăjituri, e o rețetă din familie! Și ce nu e al meu, spun asta! Uite, cum sunt croisantele! Pe ele le cumpăr! Prăjitura cu morcov una pe zi.

Îmi povestește puțin despre blat, care nu e nici sec, dar nici foarte însiropat și despre morcovii pe care îi folosește. Nu îi aud cuvintele, doar le înghit cu noduri.

Generații dintr-o cafea

– Și cafeneaua? întreb, intuind că ei nu sunt niște simpli angajați.

– Cafeneaua am deschis-o în urmă cu cinci ani. Când bunica mea a lăsat moștenire plantația de cafea, La Morenita (Guatemala), ne-am gândit să facem ceva mai mult! De trei generații familia noastră se ocupă de cafea! Am vrut să aducem oamenilor povestea cafelei, să știe tot procesul, de la arbore și până când ajunge în ceașcă…. Plantația noastră nu e mare, are o suprafață de 4000mp și se află la o altitudine de 1350m și ceea ce ajunge azi la ”Mayan” este rezultatul muncii oamenilor de acolo. Am format o cooperativă și în ea lucrează persoane de toate vârstele, îmi spune Gladys și face o pauză, probabil să vadă dacă am înțeles.

Fața nevăzută a cafelei

Zâmbesc în semn de plăcere, dar nu văd esențialul. Continuă:

– Pe plantație lucrează și copii! În America de Sud e sărăcie …… De aceea avem bolul acela (n.a. și-mi arată cu mâna bolul imens de sticlă de pe bar în care sunt monede). Tot ce se strânge acolo merge la copii. Forța de muncă de pe plantațiile de cafea este mult subevaluată!! Companiile mari au cumpărat plantații și plătesc lucrătorii cu foarte puțin. Noi nu am vrut să o vindem pe a noastră și nici să profităm de pe urma celor care muncesc așa că am format cu ei o cooperativă, iar câștigurile le împărțim. De doi ani exportăm și în Orientul Mijlociu și pentru asta suntem foarte bucuroși, pentru că ferma noastră se susține din eforturile proprii, putem să îi plătim pe oameni astfel încât să fie mulțumiți! Iar toate fermele de cafea cu care colaborăm sunt ale particularilor, nu aparțin unor companii.

O cafea cu spună de pasiune

O privesc și ascult pe Gladys cum vorbește și mă întreb oare ce iubește mai mult: cafeaua sau spiritul de comunitate? Deși, dacă stau bine să mă gândesc, cam greu să vorbești despre ele separat. Cafeaua are nevoie de colectivitate ca din arbore să ajungă licoare, iar pe de altă parte, orice comunitate când se reunește, o face în jurul unor căni cu cafea. În drumul ei cel lung, cafeaua unește invizibil existențe.

– Toată cafeaua de aici este de pe plantația noastră!! Noi o prăjim aici, noi o preparăm, nimeni nu intervine în procesul ăsta înafară de noi! Sunt importante solul în care crește arborele, aciditatea lui, temperatura la care crește și mai ales tot ce se întâmplă după ce e culeasă.

– Am văzut desenele astea, îi spun arătând la cele de pe pereți.

– Da, reprezintă circuitul cafelei. Aici este ca o poveste, are și text, e pe înțelesul oricui, iar aici, mai simplu și în stil guatemalez. Am vrut să atragem atenția celor care vin aici asupra procesului cafelei! Este unul lung și presupune multă muncă!! Uite, la orice masă ai sta, vezi unul dintre desene! îmi arată răsucindu-se ușor pe loc.

Familia de la cafenea

– E tare plăcut aici la voi, la cafeneaua Mayan e o atmosferă ca de familie!

– Păi suntem o familie! El e soțul meu, Oscar (n.a. cel care îmi adusese cafeaua și prăjitura), iar ea este mama mea, dar nu lucrează aici, adaugă râzând. Mi-o arată pe doamna de la bar, cea care îmi recomandase prăjitura.

Mă întorc către ea și îi spun râzând:

– M-ai păcălit!!

Își dă ușor capul pe spate amuzată:

– De ce, nu a fost bună?

Doamna și domnul sunt americani, le place să călătorească și câteva luni pe an le petrec în Valencia. Le plac orașul, clima, oamenii …..

Ați vrea să-mi zâmbiți?

– Dacă nu vă supărați, aș vrea să vă fac o poză tuturor. Asta doar dacă vreți și sunteți de acord să o pun în articol.

Aud un cor de ”Sigur!” Gladys și Oscar vin grăbiți și se așează alături de doamna și domnul. De partea cealaltă a barului, baristerul își vede de treabă fără să atragă atenția. Oscar îl strigă și îi face semn cu mâna să se alăture:

– Christian, vino! Vino și tu!! Doar ești parte din Familia Mayan!

Orice turist care ajunge în Valencia vizitează și Turnurile Quart, care sunt un obiectiv turistic. Odată ajunși aici, nu ratați cafeneaua Mayan, e chiar în spatele turnurilor! La prețuri decente o să aveți parte de o experiență cu savoare și zi de Guatemala!

Coordonate: Strada Murillo 54, lângă Turnurile Quart, Torres de Quart, 46001, Valencia

Program zilnic: 09.00-20.00

Informații suplimentare: se poate servi mic dejun și ceai.

 

New York Times recomandă Valencia în locul Barcelonei

Dacă mai aveați nevoie de încă un motiv în plus să vizitați Valencia, vi-l oferă publicația ”New York Times”, care într-un articol recent recomandă vizitarea Valenciei în locul Barcelonei.

Am preluat știrea ca și aproape întreg articolul din cotidianul ”Levante”, numărul de vineri, 14.06.2019. << Publicația nordamericană le propune celor care vor să viziteze Europa, șase locuri ca alternative ale ale orașelor aglomerate de turiști. Excursiile de o zi, numărul mare al apartamentelor de închiriat, zborurile companiilor low-cost toate contribuie la suprasaturarea turistică a celor mai vizitate orașe din Europa. Dar dacă știi unde să cauți, sunt alternative mai liniștite, menționează New York Time. Cinci ziariști recomandă, Tino în loc de Santorini în Grecia, Delft și Haga în loc de Amsterdam în Țările de Jos, Kotor în Muntenegru în loc de Dubrovnik în Croația, în Cehia Olomuc în loc de Praga, în Italia Lucca în loc de Florența și Valencia în loc de Barcelona în Spania.

Ziaristul Andrew Ferren recomandă Valencia în locul Barcelonei motivând că în curând, capitala catalană va deveni noua Veneție din punct de vedere al aglomerației turistice. Ziaristul spune despre Valencia că are multe din atributele Barcelonei. El remarcă faptul că ambele orașe sunt foste cetăți fortificate, dar capitala Turiei are în centrul său un labirint de străzi plin de arhitectură gotică, romană, barocă și renascentistă (n.a. Turia este cel mai mare parc al Valenciei și al Spaniei, 9 km, creat în fosta albie a râului Turia).

Punând în evidență diversitatea stilurilor arhitectonice din Valencia, Andrew Ferren recomandă puritanilor arhitecturii ”Lonja de la seda” (fosta clădire a Bursei mătăsii), stilul extraterestru al ”Palau de las Artes” (Palatul artelor) și arhitectura modernă a „Mercado central” (Piața centrală) și ”Mercado Colon” (Piața Colon) pe care le consideră printre cele mai frumoase din Europa. În articol se mai arată că Ruzafa și Carmen, cartierele cele mai animate ale Valenciei, au atras creator din Spania și Europa și că sunt pline de galerii, cafenele moderne și opere de artă stradală.

Desigur, orice oraș european care are mai mult de 300 de zile de soare într-un an, plaje interminabile, cultură la nivel mondial, gastronomie și arhitectură, nu va fi niciodată ocolit de turiști, dar Valencia își menține un ambient plăcut și, din fericire, este lipsită de masele de turiști care aleargă de la un monument la altul lăsând în urmă sticle de plastic și resentimente pentru locuitorii orașului, arată în încheiere autorul articolului.>>

Atât fotografia, cât și articolul de față aparțin cotidianului Levante. Preluat și tradus de aici:

https://www.levante-emv.com/valencia/2019/06/14/the-new-york-times-recomienda/1888875.html

Cartierul Cabanyal, culorile unui sat de pescari

Cum suntem noi oamenii … ne facem cadou cuvinte şi iluzii, ne dăm speranţe şi-apoi renunțăm la ele. Așa cum fac copiii când se supără și aruncă cu jucării.

Aşteptările prea mari fac realităţile mici și aduc dezamăgirea. Să primeşti ce-ţi oferă viața, printre griji şi probleme, să te bucuri de ce ai, e lecţia pe care o învăţ aproape zilnic de când sunt aici. Raiul pe care oamenii şi-l fac din ce au! Speranţa are valoarea lui „a fi” şi „acum”.

Deși sunt într-un oraș în care n-am niciun trecut, Valencia, nu mă simt străină. Sunt la-ndemână locuri în care poţi fi de oriunde şi te simţi acasă. Cartierul Cabanyal este unul dintre ele. Înainte de-a fi parte din oraş a fost un sat de pescari. Sărăcie şi nevoi….. Apoi a devenit un cartier, dar a rămas tot al celor care au puțin. Casele lui, lipite unele de altele, sunt colorate şi au faţadele acoperite cu ceramică. De ce, nu se ştie nici azi. Eu cred că e nevoia celor care n-au, să-şi facă viaţa mai frumoasă prin culori.

După marea pe înserat, este locul care mă relaxează cel mai mult! Fără prejudecăţi şi standarde înalte, oamenii ies în stradă şi stau împreună. La o bere, o sămânţă sau doar aşa, la o vorbă. Pe şleau şi cu bucurie că asta e tot de-mpărţit.

Mă duc să mă plimb printre ei. Îi văd şi ascult, filmez, fac poze. Nimic nu prinde însă starea de acolo, în care dau şi nu cer nimic.

Zâmbetul nu e o iluzie şi mereu a fost gratis. Ca şi iubirea, de altfel.